Dar tot noi, pe de altă parte, nu ne pierdem speranța. Speranță care pentru acest om, poate nu mai există. Este singur pe lume, ambii lui părinți au murit și nu mai există nicio persoană pe această lume care să îl ajute. Este în vârstă de 45 de ani și suferă, print re alte diagnostice, de o boală psihică, care îl face incapabil de a-și purta singur de grijă. Deși are doar 45 de ani, pe lângă faptul că este doar piele și oase, cântărind aproape 35 de kg, arată cu cel puțin 30 de ani mai în vârstă decât este.

A devenit aproape o obișnuință ca organele de poliție, cu suflet mare, să vină să îl verifice și să apeleze la Serviciul de Ambulanță, pentru a fi internat ori de câte ori se poate în spital, unde să fie îngrijit, să i se ofere o masă caldă, având în vedere că este malnutrit, să i se ofere parțial medicamentele de care are nevoie (fără cele care sunt contra-cost, așa cum este de altfel în toate spitalele din România, unde primești eventual o aspirină sau un paracetamol, după care ești trimis acasă).

Ulterior, într-adevăr este trimis „acasă”. Dar, dacă pentru mulți dintre noi, „casa” este ceva ce avem și cu care ne mândrim, o decorăm și amenajăm după bunul plac, ne cumpărăm tot felul de electronice și electrocasnice, pentru acest nevoiaș în schimb, „acasă” este o cocioabă alcătuită dintr-un hol și o cămăruță, în care plouă, care abia stă pe picioare, nu are o fundație stabilă și nu este un loc pe care oricine altcineva l-ar numi „acasă”, dar pentru el, acolo este casa lui, locul în care numai el și bunul Dumnezeu îl aude și știe prin ce trece. Dar, Dumnezeu lucrează cu și prin oameni. Și noi avem datoria și obligația morală, de a nu rămâne în stare de pasivitate și ignoranță, ci trebuie să ajutăm, să oferim suport, ca să putem pune capul seara pe pernă, cu o inima ușoară, știind că am facut ceva bun și am mai marcat o zi din viața noastră, în care am fost „îngeri” pentru alte persoane.

Povestea lui ne-a adus aminte de o povestire cu tâlc, despre o femeie bogată, care era pasionată de tot ce înseamnă ținute elegante, parfumuri și tot felul de podoabe, cercei, perle, coliere, inele, era pasionată de acestea și fiind bogată, își cumpăra mereu aceste podoabe. Într-o zi însă, a trecut pe lângă un bătrân, cerșind pe stradă, stând tăcut la locul lui. Și în clipa în care și- a ridicat privirea în sus, având contact direct cu ochii femeii bogate, aceasta a fost atât de impresionată de privirea caldă a batrânului, căci a izbucnit în lacrimi și, doar cu ajutorul privirii omului bătrând în suferință și-a dat seama că mai multă nevoie are un sărman de o pâine, decât ea, de o bijuterie.

Nevoiașul nostru este „bătrânul” din poveste. Dat fiind faptul că ambii lui părinți au murit, în prezent este singur și nu este nicio persoană care să aibă grijă de el, să îl ajute cu o masă caldă sau cu haine curate ori cu posibilitatea de a face o baie sau de a fi tuns, lucruri care aparent sunt simple pentru restul oamenilor, dar care pentru el, sunt extrem de importante.

Cum Statul Român se implică „activ” în ajutorarea oamenilor nevoiași, l-a „ajutat” atât de mult, încât i-a acordat o pensie pe caz de boală, în cuantum de 600 lei, o sumă extraordinar de infimă. Aceștia sunt toți banii din care trăiește, dar care, bineînțeles, sunt insuficienți, în țara în care trăim. Din ce ne-a comunicat acesta, dar și organele de poliție, are nevoie urgentă de medicamente, haine, mâncare și cineva care să se ocupe cât poate de el, o persoană care să îl viziteze din când în când, să se asigure că are ce mânca, sau să îi aducă mâncare, să se asigure că îi dă medicamentele și le ia, sau i le și procură și i le administrează, adică concret, are nevoie de o persoană cu suflet bun, care să îl ajute, pentru că în situația lui, orice ajutor contează.